Nori

Pe geamul aburit, norii se zăresc...

Trec repede într-un mod atât de nefiresc;

Parcă-ar vrea să plângă, sau să fugă

Departe de lume, să poată să se-ascundă.

E prea ciudat... sunt nori de primăvară,

Dar ce e mai ciudat: parc-o tristeţe îi doboară.

Vor plânge în curând, lăsând lacrimile lor

Să cadă uşor, peste noi, în zbor.

Nu-mi explic ce se întâmplă cu-aceşti nori,

Aleargă mereu, sunt acei veşnici călători.

Aş vrea să-i urmăresc, spre ce orizonturi zboară,

Sau dacă într-o zi ei să şi moară.

Privesc în mod tăcut spre ei, acum

Fără să desluşesc al lor drum,

A lor tristeţe de nepătruns parcă o simt şi eu,

Revărsându-se uşor şi în sufletul meu...