Zâmbet în albastrul cerului

Un cer senin şi fără nori,

Un pământ gol, lipsit de culori,

Un soare ciudat,

Zâmbeşte-nlăcrimat.

Zâmbesc şi eu un zâmbet gol,

Mă suflă aspru un vânt domol.

Privesc spre cer. E prea departe.

Pierd zâmbetul şi mai citesc o carte.

Citesc în aer liber, prea tomnatic,

Şi un stejar stă lângă mine paznic.

Mai întorc o filă din cartea asta asta grea

Şi aşa-ntorc file chiar din viaţa mea.

Şi mai privesc spre cer odată,

Căci nu mai e ca altădată.

E un albastru-atât de clar,

Un univers fără hotar.

Zâmbesc spre cer privind absurd,

E un pustiu atât de crud...

Şi totuşi mai zâmbesc odată,

Căci nu mă costă niciodată.

:)

Nori

Pe geamul aburit, norii se zăresc...

Trec repede într-un mod atât de nefiresc;

Parcă-ar vrea să plângă, sau să fugă

Departe de lume, să poată să se-ascundă.

E prea ciudat... sunt nori de primăvară,

Dar ce e mai ciudat: parc-o tristeţe îi doboară.

Vor plânge în curând, lăsând lacrimile lor

Să cadă uşor, peste noi, în zbor.

Nu-mi explic ce se întâmplă cu-aceşti nori,

Aleargă mereu, sunt acei veşnici călători.

Aş vrea să-i urmăresc, spre ce orizonturi zboară,

Sau dacă într-o zi ei să şi moară.

Privesc în mod tăcut spre ei, acum

Fără să desluşesc al lor drum,

A lor tristeţe de nepătruns parcă o simt şi eu,

Revărsându-se uşor şi în sufletul meu...

Ai Trecut...

Pe-aici adesea ai trecut, 

În zi de primăvară

Şi niciodată n-ai văzut,

Cum păsările zboară...

De multe ori în viaţa ta

Ţi-ai îndreptat privirea

Spre cel ce mila îţi cerea,

Dar nu-i vedeai durerea...

De multe ori în al tău suflet,

S-a strecurat speranţă,

Pe faţă se vedea un zâmbet,

Dar nu-ţi păsa de viaţă.

Şi treci prin viaţă ca un vânt,

Dar nu poţi ca să vezi.

Încet, te duci de pe pământ,

Iar viaţa ta o pierzi.

Trăieşte azi, trăieşte clipa acum,

Căci viaţa e prea scurta.

Priveşte-atent când treci pe drum,

Iar de rău...tu uită!

Om Grăbit

Te văd zi de zi, alergi grăbit,

Spre orizonturi noi, spre infinit,

Nu te opreşti nicicând, nici azi,

Iar timpul nu-i al tău şi de dorinţe arzi.

Nici tu măcar nu ştii de ce

Alergi aşa grăbit, fiind atât de rece.

Nu ştii-ncotro te-ndrepţi din nou,

Iar voci în urma ta se pierd ca un ecou.

Nu ai mult, prea mult de spus,

Căci te grăbeşti, iar soarele e spre apus.

Privirea ta nu ţi se-ndreaptă

Decât spre orizonturi noi, cu sufletu-ţi odată.

Tu ceri prea mult de la viaţă

Şi-aştepţi în grabă, iar sufletu-ţi îngheaţă.

Te lupţi prea mult, goneşti după nimic

S-alergi în zadar este al tău tic.

Eu azi te-ntreb: Unde alergi aşa?

Să îţi iau urma, ştiu, nu aş putea.

Din câte dai dovadă, nici tu nu ştii ce faci,

Cu siguranţă, nu inima vrei să o-npaci....